Pentru noi, totul a început într-o duminică de primăvară. Din aceea în care aerul e proaspăt, cerul e blând, iar munții Retezat par să te cheme cu o voce calmă, dar fermă: „Hai, măi omule, vino să vezi ceva frumos.” Și cum să refuzi așa ceva?
Așa că am pornit spre Suseni, în Țara Hațegului, fără planuri complicate, fără echipament de alpinist, fără rucsaci pregătiți cu grijă. Doar cu chef de plimbare, cu dor de natură și cu promisiunea unei aventuri scurte, dar memorabile.
Nu știam atunci că aventura avea să includă și un băț improvizat, câteva priviri ucigătoare din partea nevesti-mii și o lecție despre cum uneori cele mai frumoase locuri sunt și cele care te pun cel mai mult la încercare.
O duminică de primăvară și un urcuș care nu iartă
Drumul până la baza cetății e liniștit, frumos, aproape idilic. Case răsfirate, dealuri blânde, un aer de sat transilvănean autentic. Dar imediat ce intri pe potecă, în vecinătatea Mănăstirii Colț, începe adevărata poveste.Eu eram în elementul meu.
Ea… mai puțin.
După primele minute de urcuș, nevesti-mea m-a privit cu acel amestec de dragoste, suspiciune și ușoară disperare care spune clar:
„Tu ai zis că e o plimbare. Asta nu e plimbare. Asta e test de supraviețuire.”
Și totuși, a continuat.
Pas cu pas, printre copaci, printre pietre, printre comentarii ironice de tipul:
– „Dacă mai găsești o cetate cocoțată pe munte, îți schimb parola la Netflix.”
La un moment dat, a găsit o creangă zdravănă, perfectă pentru sprijin. A ridicat-o ca pe o sabie medievală și a decretat:
„Gata. Ăsta e bățul meu. Fără el nu mai urc.”
Și a urcat.
Cu bățul ei de luptă, cu determinare, cu pauze dese și cu un spirit de aventură pe care nu-l recunoaște nici ea, dar pe care îl are.
Iar când am ajuns sus… s-a oprit.
A privit valea Hațegului, zidurile ruinate, turnul acela încăpățânat care sfidează timpul. A privit munții Retezat, tăcuți și uriași în depărtare. A privit totul.
Și a zis, cu vocea aia rară, sinceră, care apare doar când ceva o impresionează cu adevărat:
„Ok… a meritat.”
A doua zi i-am cumpărat bețe adevărate de trekking.
Nu pentru că ar avea nevoie de ele.
Ci pentru că vreau să mai avem duminici ca asta.
Cetatea Colț – o fortăreață născută din piatră și legendă
Cetatea Colț nu e doar o ruină frumoasă. E un loc cu poveste, cu istorie, cu mister.A fost construită în secolul al XIV-lea de familia Cândea, una dintre cele mai puternice familii nobiliare din Țara Hațegului. După ce au trecut la catolicism, și-au schimbat numele în Kendeffy, dar cetatea a rămas acolo, pe stâncă, ca un semn al puterii lor.
Rolul ei era strategic: să supravegheze valea Râușorului și drumurile din zonă. Și o făcea bine. Poziția e atât de spectaculoasă încât pare desprinsă dintr-un film: ziduri ridicate direct pe stâncă, turnuri care domină valea, ferestre înguste care privesc spre munți.
Dar partea cea mai frumoasă abia acum vine.
Jules Verne și castelul din Carpați
Se spune că Cetatea Colț a inspirat castelul din romanul „Castelul din Carpați” al lui Jules Verne.Verne nu a vizitat România, dar s-a inspirat din poveștile contelui Sámuel Teleki, explorator și prieten al său.
Și dacă citești romanul, descrierea castelului fictiv seamănă izbitor cu poziția și atmosfera Cetății Colț:
- cocoțată pe o stâncă
- greu accesibilă
- înconjurată de mister
- cu ziduri care par să ascundă povești vechi
Și sincer… locul chiar are acel vibe de „castel al legendelor”.
Traseul până sus – scurt, dar intens
Traseul nu e lung.Dar e abrupt.
Și nu iartă.
Durează cam:
- 20–30 de minute dacă ești obișnuit cu urcușurile
- 40–50 de minute dacă ești ca nevestă-mea în acea duminică: determinat, dar sceptic
Și când ajungi sus… uiți de tot.
Priveliștea care te face să taci
De sus vezi:- Valea Hațegului, largă și liniștită
- Satele Suseni și Râu de Mori
- Drumul spre Râușor, șerpuind printre dealuri
- Munții Retezat, cu vârfurile lor albe
- Ferestrele cetății, care încadrează peisajul ca niște tablouri
- Stânca uriașă care iese din zid, semnătura locului
Doar stai.
Respiri.
Și te bucuri că ai ajuns acolo.
De ce e un loc special
Cetatea Colț nu e restaurată, nu e „aranjată”, nu e cosmetizată.E sălbatică.
E autentică.
E exact așa cum trebuie să fie o ruină medievală: dramatică, misterioasă, integrată în natură.
E perfectă pentru:
- cupluri care vor o aventură scurtă
- fotografi
- iubitori de istorie
- oameni care vor să simtă liniștea munților
- cei care caută locuri mai puțin turistice, dar spectaculoase
Recomandări pentru vizitatori la Cetatea Colț
- Încălțăminte bună
- Apă
- Haine comode
- Evită urcușul pe ploaie
- Nu te grăbi
- Bucură-te de priveliște
- Și, dacă ești ca noi… ia-ți bețe de trekking. Mai ales dacă data trecută ai improvizat unul dintr-o creangă.
Ce rămâne după o zi la Cetatea Colț
Pentru noi, Cetatea Colț nu a fost doar o destinație.A fost o duminică de primăvară transformată în poveste.
A fost un urcuș destul de greu, dar frumos.
A fost un moment în care ne-am oprit sus, am privit valea și am simțit că lumea e mare, liniștită și bună.
A fost o aventură mică, dar memorabilă.
Și, mai ales, a fost una dintre acele zile care îți amintesc că nu trebuie să pleci departe ca să trăiești ceva frumos.
Uneori, tot ce trebuie e o cetate cocoțată pe o stâncă, un pic de curaj, o creangă transformată în băț…
și persoana potrivită lângă tine.
