Cheile Sohodolului. Așa începe povestea. Simplu, direct, fără introduceri pompoase. Pentru că unele locuri nu au nevoie de preludii — îți sar direct în suflet.
Dacă citești asta, e foarte posibil să fii exact ca mine: cu dor de drum, cu chef de munte, cu poftă de o duminică spontană, fără plan, fără rezervări, fără nimic. Doar tu, nevasta, mașina și un „hai” aruncat în aer.
Și dacă ești așa… atunci Cheile Sohodolului sunt fix genul de loc pentru tine.
O duminică de mai care a început cu un zâmbet
Totul a pornit într-o dimineață de mai. Soare, lumină, liniște. Duminică. Din aceea în care nu ai nimic de făcut, dar simți că ar trebui să faci ceva.
Și atunci a venit întrebarea: — N-ai vrea să mergem la Cheile Sohodolului?
Răspunsul a fost instantaneu. Zâmbet larg. Ochii mari. Entuziasm. Și acel „a început să dea din coadă” care, dacă ai o soție ca a mea, știi exact ce înseamnă: urmează o zi frumoasă.
„Imediat mă pregătesc”, zice. Și gata, aventura era pornită.
Drumul spre Valea de Pești – începutul poveștii
Am plecat: Petroșani – Uricani – Valea de Brazi. Drumul clasic, cunoscut, dar care nu dezamăgește niciodată. La Valea de Pești am făcut stânga, spre baraj.
Și, evident, nu aveam cum să nu oprim pe baraj. Nu poți trece pe lângă lacul acela fără să tragi pe dreapta. E prea frumos. Prea rece. Prea perfect.
Și nu eram singurii „nebuni”. Toată lumea oprește acolo. E un fel de ritual.
Am făcut poze, am admirat, am respirat aerul rece de munte. Apoi am continuat.
Drumul șerpuia frumos pe lângă lac, apoi urca tot mai sus. Pe o parte pereți de stâncă, pe cealaltă perdea de brazi. Lumina se filtra în dungi subțiri. Aerul era rece, curat, perfect.
Și, involuntar, am oprit. Nu ai cum să nu. Un sandviș, o apă, câteva poze, o țigară. Așa se face.
Când asfaltul se termină… și aventura începe
La limita de județ, asfaltul s-a terminat. „Hmm… parcă scria că e asfaltat tot.” Dar nu-i bai. Am mașină destul de înaltă. Continuăm.
Drumul forestier era bun, bătut, fără gropi mari. Pădurea se închidea deasupra noastră ca un tunel verde. Liniște. Liniștea aia de munte în care parcă nu vrei să vorbești tare.
Apoi, o bifurcație. Niciun indicator. Nimic.
Singurul „indicator” a fost… un localnic. Om simplu, cu privirea limpede, care ne-a arătat drumul cu o mișcare scurtă din mână. „Pe aici, coborâți puțin, apoi dreapta.” Și atât.
Munții au modul lor de a-ți trimite ghizi.
Locul acela de poveste, cu pârâu și umbră
După câteva minute, am ajuns într-un loc… de pus în ramă. Pădure montană, umbră rece, aer curat, iar lângă drum un pârâu care se strecura printre copaci ca un șarpe argintiu.
Normal că am oprit. Nu ai cum să treci pe lângă un loc ca ăsta fără să tragi pe dreapta.
A doua rundă de sandviș, apă, poze, țigară. Lumina era perfectă. Pârâul avea reflexe de parcă era editat în Photoshop. Și noi eram acolo, în mijlocul pădurii, fără niciun plan, doar cu pofta de drum.
„Dacă e așa frumos aici, îți dai seama cum o să fie în Chei?”, zice ea. „Exact asta mă gândeam și eu.”
Și am pornit mai departe.
Intrarea în Cheile Sohodolului – momentul „wow”
Asfaltul a reapărut. Stâncile au început să se apropie. Râul s-a transformat. Lumina s-a schimbat.
„Ne apropiem de Cheile Sohodolului”, zic. „Mhm…” vine răspunsul, cu ochii lipiți de geam.
Și imediat am intrat în Chei. Brusc. Ca și cum ai trece printr-o poartă invizibilă.
Pe stânga: perete de stâncă vertical. Pe dreapta: râul, limpede, rece, grăbit. Drumul: o panglică de asfalt care se strecoară printre pereți de calcar.
Am oprit la un foișor de lemn. Ne-am urcat în el ca doi copii care au găsit un loc secret. Am citit panoul. Am admirat Inelul Doamnei. Am făcut poze cu zoom. Am tras o pipă. Așa se face.
Nările – locul care te lasă fără cuvinte la Cheile Sohodolului
Mai departe, am ajuns la Nări. Un mic platou perfect pentru parcat. Mai erau doi „nebuni” acolo. Semn că locul e bun.
Râul intra în munte. Da, efectiv intra în munte. Grota era rece, lumina se filtra în dungi subțiri, pereții erau umezi.
Nările erau sculpturi naturale, simetrice, ciudate, perfecte. Am intrat puțin în grotă. Am explorat. Am făcut poze. Multe poze.
„Frumos.” „Chiar frumos.”
trepte, porunci și picturi rupestre rare
După ce am plecat, nici nu am mers mult și iar am oprit. Niște trepte urcau spre o grotă.
Pe trepte, câte o poruncă: „Să nu-ți faci chip cioplit.” „Să nu iei numele Domnului în deșert.” „Să nu furi.”
Hm… e bine să ți se reamintească din când în când.
Sus era o grotă. Picturi rupestre antropomorfe negre, rare, vechi, misterioase. Icoane peste tot. Lumânări. Miros de tămâie.
Și un nene — omul locului — care povestea cu entuziasm. Despre picturi. Despre preot. Despre legendă. Despre oameni.
Vorbea cu pasiune. Cu ochii mari. Cu gesturi largi. Nu era ghid. Era doar un om care iubea locul. Și asta se simțea.
Am coborât treptele încet, cu senzația că am bifat nu doar un obiectiv, ci o bucată de suflet a Cheilor.
Ieșirea din Chei și drumul spre Runcu
Cheile se deschid treptat. Stâncile se retrag. Pădurea revine. Drumul coboară.
Runcu te întâmpină cu liniște, case frumoase, oameni la poartă. O gură de aer domestic după sălbăticia Cheilor.
Ne-am oprit puțin. Am băut o apă. Am făcut două-trei poze. Apoi am pornit spre Petroșani.
Dar nu pe unde am venit.
Finalul imperial: Maria Sa, Defileul Jiului
Am ales varianta lungă, varianta frumoasă, varianta care nu se refuză niciodată: Defileul Jiului.
Splendidul. Minunatul. Maria Sa.
Jiul se lovea de stânci cu putere. Tuneluri scurte. Poduri peste apă. Pereți uriași. Lumina se juca pe suprafața râului. Umbrele dansau pe calcar.
„Aici e altă lume”, zice ea. „Aici e Jiul”, îi răspund.
Am mers încet, fără grabă. Cu geamul deschis. Cu aer rece. Cu muntele lângă noi.
Așa se încheie o zi perfectă.
Acasă. Terasa. Bere.
Spre seară am ajuns acasă. Obosiți frumos. Cu muntele pe haine și Cheile în minte.
Ne-am așezat pe terasa din fața casei. Lumina era caldă. Liniștea era perfectă.
Și eu aveam o sete… O poftă… O chemare interioară…
BERE!
Berea de final de drum. Berea de „a meritat”. Berea de „ce zi frumoasă am avut”. Berea de „hai să mai facem din astea”.
Așa se încheie o duminică fără plan. O duminică care a început cu un „Hai?” Și s-a terminat cu o bere pe terasă.
Dacă ai citit până aici…
…știu sigur că deja simți ceva. Un mic impuls. Un mic dor. Un mic „hai”.
Nu-l ignora. Cheile Sohodolului nu se citesc. Se trăiesc.
Bagă telefonul în buzunar. Ia cheile. Și du-te.
Nu-ți ajunge o viață sa vezi tot ce are de arătat țărișoara asta de vis!
Galerie foto
- «
- 1
- 2
- 3
- »
Parerile vloggerilor
Materialele video preluate de pe Youtube sunt publice si apartin autorilor acestora.